luni, 27 octombrie 2008

Secventa video,Ferenc Visky, 2002
Problema suferinţei şi a credinţei este o problemă destul de grea dar este interesant că în viaţa unui creştin nu se exclud una pe alta.
...bucuria aceasta este o bucurie simultană şi reciprocă. Ce înseamnă asta? Tatăl are bucurie în Fiul şi Fiul are bucurie în Tatăl. Mai multe texte biblice arată situaţia asta. Bucuria aceasta e un curent, bucuria cerului s-a coborât pe pământ la Betleem şi bucuria pământului se suie sus. Bucuria aceasta este o bucurie gratis, se poate spune aşa... nu trebuie să cumpărăm cu bani, nu e o bucurie din alcool, din spectacol, nu... sursa bucuriei e eternitatea, bucuria noastră e că suntem mântuiţi, spune Domnul Isus: „bucuria voastră niciodată nu se va lua”. Asta înseamnă că lumea aceasta vrea să scoată din noi bucuria din noi, bucuria adevărată nu e legată de ceva, e legată de Cineva. Lumea vrea să scoată de la noi bucuria... diavolul, ispitele... sau situaţiile grele când suntem batjocoriţi, e o bucurie divină. Pot să spun că cineva, un scriitor olandez a scris o carte despre „omul care râde”. Această carte se referă la cei care au primit harul Domnului şi pentru a râde. El spune că există un umor sfânt, un umor biblic, în timpul patriarhilor s-a numit bucuria aceasta „rizus pascalis”, era un râs sfânt în legătură cu paştele, căci Domnul nu a rămas în mormânt ci a înviat. În legătură cu învierea este bucuria aceasta. El este victorios, nu eu sunt, El este în mine şi atunci fericiţi suntem dacă noi facem o auto - concentrare la Isus, la cruce, la mântuire, atunci vor veni multe scandale, evenimente, sau o climă nefavorabilă, o atmosferă plină cu diferite neajunsuri şi bucuria noastră este deasupra la toate neajunsurile noastre. În Securitate de mai multe ori am retrăit bucuria aceasta la un mediu nefavorabil, la o situaţie foarte grea. Cum? Pentru că Domnul mi-a arătat puterea şi prezenţa Lui în situaţiile foarte grele şi bucuria aceasta a fost aşa de mare că a trecut prin toate neajunsurile mele şi nu am observat să mă posede suferinţa sau pesimismul sau deznădejde... nu! Acolo la Securitate am înţeles ce înseamnă înălţarea Domnului. Acolo am înţeles, nu acasă am înţeles, de fapt ştiam ceva despre asta, Scriptura spune că Domnul S-a înălţat şi pe noi ne-a ridicat deasupra lucrurilor, deasupra situaţiilor grele. Am spus ofiţerului ce înseamnă înălţarea Domnului, asta nu e un hocus-pocus, ci e o realitate, spun: acum eu sunt la Securitate, această situaţie nu e aşa minunată pe plan omenesc, dar Domnul m-a ridicat asupra lucrurilor ce se arată aici, aici e Securitatea, aici sunt multe chinuri, suferinţe, moarte, dar Domnul m-a ridicat. Există suferinţe în lumea aceasta, dar nu au caracter de a domni peste noi. El domneşte! Şi putem chiar şi să mulţumim: Doamne, mulţumesc pentru suferinţa aceasta! Se poate! Tu mi-ai dat şi Tu ştii în ce scop mi-ai dat. Am multe de povestit, de exemplu am terminat ancheta şi spun ofiţerului: „Domnule colonel, să mai vorbim...” Fiecare fuge din Securitate, nu? Am primit bucurie, dar nu trebuie să fie o bucurie care provoacă pe duşman, nu, ci bucuria Domnului e o bucurie liniştită, lăuntrică şi nu face un zgomot mare, nu face o propagandă!... Bucuria Domnului este în pace, un fel de bucurie ascunsă.
Nu orice fel de suferinţă dă bucurie. Atunci bucuria este autentică, când sursa bucuriei este jertfa Domnului Isus, chiar El, personalitatea Lui este sursa bucuriei... altfel poate să fie o suferinţă pervertită, masochism, suferinţă pentru suferinţă. Bucurie pentru bucurie – nu-i bun! Aşa scrie Pavel: rănile Domnului Isus port în trupul meu! Rănile lui Isus trebuie să fie şi rănile mele, nu e vorba de o stigmaţie, dar e o stigmaţie dacă accept suferinţa pentru Numele Domnului. Nu există Isus fără răni, chiar rănile Lui au fost buletinul Lui. Domnul a înviat, S-a arătat înaintea ucenicilor, şi ucenicii: „...cine-i ăla?” Nu ştiau, şi când Domnul le-a arătat rănile, asta i-a fost autenticitatea. Atunci au început să se bucure pentru că au văzut pe Domnul! Autenticitatea unui creştin, fie reformat, fie orice, este rănile Domnului Hristos. Aşa spune Blaise Pascal, că ucenicii au cunoscut pe Domnul prin răni iar Domnul va cunoaşte pe ucenici prin răni! Un creştin nu are victorie triumfalistică, asta nu e bun, că „hai că noi vom arăta că am suferit...” – nu! Asta e egal cu zero. Nu, ci în smerenie, pentru că tu ştii că nu tu ai realizat suferinţa aceasta şi bucuria aceasta ci Domnul a realizat bucuria Lui şi suferinţa Lui.
A spus cineva că bucuria e strâns legată de suferinţă, pentru că bucurie fără suferinţă e în cer, suferinţa fără bucurie în iad, şi pe pământ amândouă.
Sursa bucuriei nu este ceva individual uman, pentru că deznădejde, tragedie... acolo nu rezistă o altfel de bucurie decât bucuria Domnului, nu e ceva din energia noastră, nu e de ajuns nici credinţa noastră, ci credinţa lui Isus în noi!... Domnul Isus când S-a dus cu ucenicii la Golgota a cântat cu apostolii cântece în grădină, ştim care au fost cântecele acestea: psalmi, pentru că era timpul pesahului, sărbătoarea cea mare a evreilor şi Domnul a ţinut cina Domnului, şi acolo în timpul pesahului sunt mai multe cântece şi aceste cântece „Aleluia” se încep cu psalmul 115.
De la închisoarea de la Oradea am fost transportaţi la Gherla şi obiceiul închisorii era la deţinuţi condamnaţi peste 20 ani era că deţinuţii trebuie să fie puşi în lanţuri. Şi am fost şi eu băgat în lanţuri, fiind cu 22 ani de condamnare. S-a întâmplat că m-au scos din celulă şi un careleu cu puşca m-a transportat şi era acolo o nicovală şi un coleg deţinut cu un ciocan mare... era fierar în viaţa civilă şi atunci a băgat pe picioarele mele lanţuri, cu nituri. Am acasă lanţurile cu care am fost legat... Şi Domnul mi-a dat un cuvânt, aşa cum spune Pavel în Efeseni 6 cred, „eu sunt băgat în lanţuri şi fac o mărturie printre lanţuri” şi Domnul a trezit în mine acest verset şi a fost un mare lucru pentru mine că am primit acest har iar soldatul m-a întrebat de ce am această bucurie. Şi i-am spus că în Sfânta Scriptură de multe ori am citit că Pavel are mare bucurie că poate să facă o mărturie printre lanţuri.
Ştiţi, este o mare problemă naţionalismul şi şovinismul maghiar şi românesc. Şi noi am fost împreună şi cu români, şi cu alte naţionalităţi: şi cu ţigani, şi cu musulmani chiar, şi în situaţia aceasta am trăit lucruri minunate, şi anume: fiindcă erau mulţi deţinuţi, am ajuns împreună cu un preot greco-catolic într-un pat, un singur pat pentru 2 persoane. Dacă noi am fi fost posedaţi de spiritul şovinismului, nu încăpeam, dar aşa am dormit, Dărăban cu capul încolo şi eu invers, şi m-am trezit că Dărăban – că aveam o singură pătură – şi Dărăban, român, preot ortodox, aranjează pătura ca să nu-mi fie frig!... Numai Domnul poate să rezolve problema naţionalismului, doar El poate! Am fost scos din celula mea şi pus împreună cu alţi 8 fraţi cu care am stat vreo 8 luni. Împreună ne-am rugat, am meditat, şi a fost foarte folositor şi pentru mine pentru că eram foarte slab, cu 20 kg minus în ce priveşte trupul, de mai multe ori am ameţit, coaja cartofilor a fost folosită pentru supă, asta înseamnă că solaninul care este periculos... apoi fraţii au fost scoşi din celulă şi eu am foat băgat într-o altă celulă, o celulă mare de transport (tranzit), au fost 80 de inşi şi nu am cunoscut pe nimeni acolo, (eram) fără o mare bucurie pentru că ştiţi, am fost despărţit de fraţii mei, şi m-am plimbat între paturi, paturi cu 4 etaje. Şi la etajul 4 văd cineva se uită la mine, nu l-am cunoscut, un frate din ramura ţiganilor. S-a uitat la mine şi m-a întrebat cine sunt şi de unde am venit, am spus că eu vin din camera preoţilor şi că nu ştiu ce se va întâmpla mai departe. Atunci el a sărit jos şi m-a îmbrăţişat şi a zis: „Oh, frate, de mai mulţi ani am dorit să ne întâlnim!” El era plin plin cu bucurie! A spus: „Văd că puţin sunteţi trist. De ce?” I-am spus că am fost scos din cadrul fraţilor mei şi-mi lipsesc. Şi el a spus că predicatorul Spurgeon a spus: „dacă se întâmplă în viaţa creştină o schimbare de mediu, să nu fii posedat de tristeţe pentru că cu schimbarea situaţiei Domnul va dărui daruri şi binecuvântări”. După aceea am fost băgat într-o cameră mare, o altă cameră străină pentru mine şi am auzit cântând, că unii fraţi tineri cântă şi am auzit din textul lor numele „Isus” şi o mare bucurie pentru mine a fost! Am stat de vorbă şi am ajuns la convingerea că ei sunt Oastea Domnului. Acolo m-am întâlnit cu Moldoveanu şi cu alţii. Dar bucuria aceasta trebuie să fie legată de personalitatea lui Isus, nu că ai daruri de profeţii... nu! Ci trebuie să ne bucurăm în El şi pentru El!
Rugăciunea este pentru suflet o alimentaţie ca vitamine, dar este şi pentru trup, e o circulaţie spirituală în tine, ce e circulaţia sângelui pentru trup e rugăciunea pentru circulaţia cerească, circulaţia duhovnicească. Am învăţat de la un rabin evreu: nu e de ajuns să te rogi, trebuie existenţa ta să fie o adoraţie, o rugăciune. Comportarea ta, existenţa ta trebuie să fie o rugăciune adevărată. Asta dă de gândit! Chiar şi când nu te rogi, şi atunci trebuie să fii rugăciune, adoraţie, în latină „status orante”, de aceea ucenicii, văzând pe Isus că Se ruga, au zis: Doamne, învaţă-ne a ne ruga! Asta nu înseamnă că e un text definit... Şi fariseii s-au rugat şi alţii... o rugăciune poate să fie o formalitate, dar când existenţa mea e o rugăciune... Eu cred că dacă noi ne rugăm, şi ne rugăm după intenţia Duhului, şi asta e foarte important, să-L lăsăm pe El să se roage în noi, atunci în circulaţia Trupului lui Isus, Biserica este Trupul lui Isus, tot organismul, nu organizaţia, primeşte circulaţia sângelui, a rugăciunii, chiar şi în China, fraţii care sunt persecutaţi, sau în Indonezia, sau în lumea musulmană, cum se numeşte în biologie situaţia osmotică – la 2 celule membrana este impermeabilă, şi substanţa trece de la o celulă la alta..., rugăciunea noastră trebuie să fie aşa. Încă un lucru: trebuie să fiu convins că eu nu ştiu să mă rog. Rugăciunea nu este o etică, nu este o morală a omului, a se ruga înseamnă a adora. Omul are 3 etape: trup, psiche, pneuma. Atunci când se roagă, toată existenţa lui face parte din situaţia asta. Scrie Pavel: mă rog şi cu mintea, mă rog şi cu sentimentele mele, mă rog şi cu trupul. Când Domnul S-a rugat, S-a rugat aşa că aşa ca nişte picături de sânge... (au ieşit) S-a rugat cu toată existenţa Lui. Spune Scriptura, foarte interesant, noi nu ştim ce să ne rugăm. Deci nu ştim obiectul, nici textul nu ştim, nici melodia nu ştim. De aceea avem nevoie să fim învăţaţi de Duhul lui Isus; în cadrul Bisericii noastre a fost în sec. 17 o trezire şi trezirea este azi în continuare... „învaţă-ne pe noi ca să ne rugăm ca să ştim a propovădui Cuvântul Tău”. Rugăciunea nu trebuie să fie un automatism, de multe ori se poate constata că în adunările pocăiţilor de multe ori este un fel de automatism, asta nu e bine, trebuie să fie ceva ce am primit de la Domnul. Nu de mult timp o fată mi-a scris o scrisoare în care întreba: „Cum se poate că în ‘Tatăl nostru’ nu este nici un cuvânt de mulţumire, nici un cuvânt de preamărire?” Este? Nu este! Şase cereri! Cum se poate? M-am rugat şi am înţeles ceva, poţi spune că e o rugăciune fără mulţumire, dar nu este aşa, rugăciunea nu este într-un text, tu trebuie să fii rugăciune, şi Domnul care ne-a învăţat a ne ruga era o rugăciune, şi oare nu e o mulţumire că eu am un Tată? Nu e mulţumire că acest ego se desfăşoară în societate? Toată rugăciunea e plină cu mulţumire şi Amin e numele lui Isus, în (scrisoarea către) „Laodiceea”; în închisoare noi am fost izolaţi de ziduri de beton. Domnul a trecut prin uşa închisă, deci învierea Domnului, realitatea Domnului, are caracter de penetrabilitate. Prin beton trece rugăciunea. Şi am primit răspuns de la fraţi că ne-am rugat şi s-a întâmplat. Am fost împreună cu un frate, Szilagy Alexandru, a apărut cartea lui şi în română, e preot reformat, şi zice odată: „o, ce minunate sunt ferestrele închisorilor!” Pentru că aveam gratii, dar aveam şi obloane, orientate în sus, şi spune el: „O, fraţilor, ce minunat că comuniştii ne-au învăţat să ne rugăm!” Părtăşia, koinonia în limba greacă, părtăşia adevărată o avem numai prin Isus. În logodnă sau căsătorie sau cu mine însumi, dacă Domnul m-a acceptat, eu nu am drept să nu mă accept. Dacă Domnul a acceptat un frate ortodox, sau un frate izolat, un frate paralizat sau un frate care are nişte dificultăţi la gândire, Domnul l-a aceptat, atunci trebuie să-l accept şi eu. Părtăşia trece bariere umane de caractere, etice, etnice, de cultură, trece, nu spun că nu sunt, dar trece de orice bariere rasiale, culturale şi aşa mai departe. Trebuie să căutăm pe Domnul în orice situaţie, şi dacă într-adevăr cauţi pe Isus, ai să găseşti! Părtăşia e un fel de simultaneitate, dacă el suferă, şi eu sufăr, dacă el se bucură, şi eu mă bucur!
Odată un frate bătrân, preot reformat, eu mi-am cusut ceva şi el şi-a aruncat sfeterul (o haină) la mine şi strigă: coase-o! Iar eu m-am gândit: „nu aşa... ca o poruncă...” Şi m-am gândit: nu o fac! Şi i-am zis: „mai târziu!” „Nu! Acum!” M-am rugat şi spun: „Doamne, eu nu o fac!” Şi Domnul spune: „N-ai face şi pentru haina Mea?” „A, Doamne, sfeterul Tău fac!...” „Acuma?” „Da!” „Vezi? Sfeterul ăla este sfeterul Meu!” Asta nu se poate uita! Asta este koinonia, o circulaţie adevărată. Când nu avem această circulaţie, creştinismul intră în faza de paralizare. Asta este merea nenorocire a creştinismului, paralizarea.
În închisoare am luat cina Domnului. Dragostea este foarte inventivă: am primit marmeladă, din ea am făcut un fel de fluid, un fel de suc.
Suntem mereu într-un atac. Cuvântul Domnului spune că noi nu avem de luptat faţă de carne, faţă de sânge, avem de luptat contra spiritelor demonice, duhurile răutăţii, care nu sunt numai pe pământ dar şi la înălţime, epiuranois. De multe ori spunem: „suntem biruitori!”, dar poate fi o superficialitate, Domnul este victorios, iar noi trăim într-un trup nemântuit. Trupul nu-i mântuit, încă nu! Spune Cuvântul: dacă Domnul este pentru noi, cine este contra noastră? Răspunsul e: toată lumea! Da! Dacă Domnul este cu tine, atunci toată lumea e împotriva ta! Şi dacă Domnul e cu tine, tu eşti cu Domnul? Domnul e cu mine, dar de multe ori eu nu sunt cu el. Nu sunt cu conştiinţa că „Emanuel”, El este cu mine, şi nu doar că sunt cu El, dar sunt în El şi El este în mine. Trebuie să ne cunoaştem duşmanul. Duşmanul e mister, şi credinţa e mister, chiar şi Biserica e mister, chiar şi căsătoria e un mister, „megali misterion”, mare mister, spune Pavel când vorbeşte de Biserică, cu privire la ce raport există între Hristos şi Biserică. Un mister nu se poate raţionaliza, tot rămâne ceva care rămâne mister. Unde nu înţeleg, am posibilitatea de a adora. Unde nu pot să mă orientez după raţiune, pot să mă orientez după adoraţie.
În Scriptură sunt folosite multe cuvinte din lumea de toate zilele, dar şi expresii milităreşti. Aceste cuvinte ne arată foarte multe. Iar un creştin este „Miles Cristi” sau „Strategos”, a fi strateg înseamnă a avea un plan vast, un plan mare. Domnul Isus este şi strategul nostru. Aşa spune Scriptura, şi eu şi fiecare am primit un loc: „...aici trebuie să te lupţi!” Pavel scrie că un soldat nu se amestecă în lucruri băneşti, în lucruri de alimentaţie, de haine... pentru că el primeşte haine, arme... armele nu sunt cumpărate din Metro! Armele Duhului, nu armele materiale! În Efeseni 6 se spune: „luaţi toată armătura Duhului, având mijlocul încins cu adevărul”. E vorba de toate armele, nu se poate să-ţi dau asta şi cealaltă nu, NU! Ci în întregime. Unde nu-i armă, acolo eşti vulnerabil. „Având mijlocul încins cu adevărul”, cu adevărul! Asta înseamnă că eu sunt sincer, fiţi aşa ca o carte din care poate citi orice om! Asta e foarte important: să facem o mărturie deschisă: „Da, eu aparţin de jertfa Domnului Isus, împreună cu fraţii mei”. Nu e vorba de o luptă individuală, ci o luptă corporală, adică e un trup. Avem pe cineva care ne dirijează, nu luptăm după personalitatea noastră. Nu demult s-a întâmplat la noi că cineva a citit că Ghedeon a strivit cu un ciocan statuile idoleşti făcute de tatăl, şi acest tânăr a intrat în Biserică şi a dărâmat o tablă pe care erau scrise numele eroilor din război. Asta a fost o mare problemă. Acest tânăr a făcut ceva individual. Dar să ştim că aceste arme nu sunt ceva antic, erau cele mai moderne arme în timpurile romane, Pavel era un om modern şi el a luptat aşa cum ar trebui să luptăm. Noi avem nişte arme ruginite în creştinismul nostru şi diavolul râde de noi... Noi trebuie să învăţăm chiar şi de la lumea aceasta, spune Isus că fii lumii acesteia sunt mai deştepţi... nu trebuie să fim conservativi. Când se luptă David cu Goliat, foloseşte armă diferită decât când luptă contra spiritelor rele care erau în Saul, când Saul era posedat, atunci David... cu harfa...! Dacă e vorba de un frate, eu nu folosesc imediat arma cum am folosit faţă de Goliat, ci trebuie să găsim arma potrivită! Prima dată: noi nu ştim să luptăm, trebuie să cerem de la Domnul, „eu nu ştiu, Doamne, dă-mi... arma care e potrivită pentru situaţia aceea”. Suntem noi bine orientaţi în privinţa aceasta? Cred că nu, ar trebui să-i învăţăm pe tineri: cum te lupţi cu raţionalişti, cu libertinişti, cu bahaism, New Age, spiritism... Gladiatorii aveau trupul uns cu ulei ca să nu-i poată prinde (apuca), avem nevoie de uleiul Duhului! Băiatul din grădina Ghetsimani – au vrut unii să-l prindă, dar el a lăsat haina în mâna lor şi a fugit, gol a fugit! Oare nu este în viaţa mea ceva, ceva haine de care diavolul poate să mă prindă? Eşti absolut gata pentru Domnul, sau poate să te prindă prin ceva? La armătură avem şi plan, planul îl face Şeful major. Trebuie mereu să învăţăm, „Doamne, stau la dispoziţia Ta!”
Odată, în celula preoţilor, pentru că am fost separaţi de deţinuţi după un timp, a intrat odată un plutonier care a început să facă o mare gălăgie, „voi preoţii sunteţi aşa... şi aşa... curvari, egoişti, cu bani... şi aşa mai departe. Noi am fost acolo din mai multe confesiuni: unitarieni, luterani, greco-catolici, ortodocşi, romano-catolici şi aşa mai departe. Şi acest plutonier striga: voi sunteţi aşa şi aşa... Erau acolo şi unii călugări greco-catolici. Unii preoţi au spus că nu-i aşa... că asta nu-i adevărat, că e numai propagandă... aşa cum a avut îndrăzneală să vorbească un deţinut faţă de plutonier. Am fost şi eu de faţă şi deodată Richard a început să vorbească, era un cerc în jurul plutonierului. Richard a început să vorbească: „Domnule plutonier, ceea ce aţi spus despre preoţi, în sfârşit... putem spune că e real. Aşa suntem noi, oamenii, facem multe greşeli. Dar eu cunosc un preot care nu era aşa, acest Preot iubea pe proletari, pe săraci, acest om a vindecat pe bolnavi, iubea pe femeile decăzute...” şi aşa mai departe. „Şi să ştiţi că acest Preot e minunat, minunat e acest Preot...” Şi plutonierul nu a observat că asta e un fel de capcană şi a întrebat: „Cum... cine e acest preot, unde se poate vedea acest preot, cine e acest preot?...” Şi-i zice: „Acest om preot e Domnul Isus! El a murit pentru noi, şi pentru dumneavoastră a murit, şi iubeşte şi pe comunişti, şi pe securişti, pe orice om! Eu vă rog, domnule plutonier, nu ne urmaţi pe noi!” A fost frumos că s-a inclus cu alţi preoţi, nu a spus că „eu sunt excepţie...” Nu, ci: „Noi suntem aşa, dar El nu. Şi ce minunat este a trăi cu El!” Şi plutonierul s-a potolit, şi a plecat afară!

3 comentarii:

CS spunea...

Ferenc Visky are acum o pagină pe Facebook. Vă rugăm să-l viziteze.

CS spunea...

Ferenc Visky's facebook page

abgaspar spunea...

Da, Domnul nostru era asa, cam l-a descris F.Visky, R.Wurmbrand si multi altii. Oare suntem capabili noi, "plutonierii de astazi" sa iesim invinsi din celula detinutilor???